Daria, personajul principal din „Răzvrătiții”, este o adolescentă sensibilă, implicată, inteligentă, curajoasă, creativă, admirată de cei de vârsta ei și nu numai, originală și uneori de-a dreptul înțeleaptă. Daria nu trăiește într-o bulă, cum fac mulți tineri, ci este extrem de conectată la realitate – analizează România de astăzi cu luciditate și empatie, caută soluții, încercând să schimbe tot ceea ce este greșit, de la bullying-ul din licee până la felul în care românii se raportează irațional la politică. Este fata care vine cu soluții, care nu poate închide ochii când vede o nedreptate. Visează ca oamenii să fie autentici și colorați, nu doar „oameni-umbră”, lipsiți de contur. Daria percepe cu toată ființa poezia atât de diversă a lumii. Știe că „strălucirea, strălucirea” dată de îndrăzneala de a fi autentic este tot ce contează la final. Este conștientă că ea o are, din plin.
Și, totuși, Daria este hotărâtă să se sinucidă.
Am scris intens „Răzvrătiții”, trăind cu romanul ăsta în cap vreme de aproximativ doi ani. Greu a fost până ce am ajuns cu el în fața laptopului, de acolo a preluat el frâiele. M-am temut puțin că o carte despre sinucidere ar putea să spulbere optimismul cititorilor, mai ales în rândul acelora care oricum nu văd viața în roz – sunt foarte bucuroasă că nu s-a întâmplat deloc asta, din reacțiile pe care le primesc, ci dimpotrivă. Mulți îmi scriu că e gura de aer proaspăt, că îți ia o pânză de pe ochi, că e optimism și speranță în povestea aceasta. E despre România de azi neînfrumusețată, despre părinții care își abandonează copiii pentru a pleca la muncă în străinătate, despre dificultatea de a te adapta într-o societate care te vrea mai degrabă un clișeu-umblător, ca să-ți pună mai ușor eticheta, să n-o încurce. Despre iubire și prietenie, despre prea târziu și despre multe șanse care ni se ivesc în viață de a o lua de la capăt.
Am întâlnit în ultimii ani destui adolescenți care nu își mai găsesc locul în România sufocantă și haotică de azi, fără repere, fără nimic sigur pentru viitor – mulți îmi scriau chiar în momentele critice, în care simțeau că nimic nu mai merită. Am inclus la finalul romanului și o notă pentru ei.
Am citit în câteva recenzii părerea că „Răzvrătiții” ar fi cel mai bun roman al meu de până acum. Dacă este așa, mă bucur încă o dată. Am de vreo două luni senzația că este mai degrabă un roman complet, plin, total, pentru că simt cumva că, după el, nu mai sunt multe de spus pe direcția respectivă, și că următoarele cărți vor fi cu siguranță diferite. „Răzvrătiții” este atât de legată de România și de tot ce înseamnă ea, încât nu mă pot gândi decât că, pe undeva, atât cartea, cât și țara închid un capitol și deschid un altul. Cred că anii care urmează vor fi decisivi pentru România: fie va începe să facă pași mici și timizi în direcția potrivită, spre civilizație, fie va ajunge asemeni unui sat părăsit, în care doar berzele mai vin să-și facă un cuib. Dacă aceștia din urmă vor fi fost anii de final ai unei Românii încă neieșite complet dintr-un fel de Ev Mediu și dacă în viitorul apropiat lucrurile se vor schimba în bine, mă bucur cu atât mai mult că i-am surprins în romanul meu exact așa cum au fost ei. Fără filtre de înfrumusețare, pentru că nu ajută la nimic – schimbarea vine din puterea de a înțelege, iar înțelegerea apare doar privind în față adevărul.
Simt „Răzvrătiții” ca pe o sumă a tuturor cărților mele de până acum, iar mesajul e asemănător cu cel pe care îl aveam în minte de la primul roman: fii mereu tu însuți, oricât ar fi de greu, pentru că doar așa poți aduce un strop de strălucire în lume.
Cristina Nemerovschi, „Răzvrătiții”, Editura Herg Benet, anul publicării: 2019, nr. pagini: 352
Cartea este disponibilă pe site-ul editurii.
Textele de la rubrica „Scriitorii, despre cărţile lor” sunt scrise de autorii cărţilor respective pentru site-ul citestema.ro. Preluarea se poate face cu menţionarea sursei şi link către articol.
scrie un comentariu