„Sunt de aceeași parte a baricadei, acolo unde am fost mereu, de partea literaturii bune”, spune Bogdan Creţu, după ce a publicat, la Editura Polirom, primul său roman: „Cornul inorogului”.
Domnule Bogdan Creţu, sunteţi autorul a nu mai puţin de şapte volume de istorie literară, sunteţi recunoscut şi apreciat ca eseist şi critic literar. Acum, iată, găsim în librării un roman semnat Bogdan Creţu, debutul dumneavoastră în ficţiune. De câţi ani pregătiţi acest moment? Aţi avut ezitări în a vă prezenta lumii (şi) ca romancier?
Cornul inorogului a venit de la sine, nu am hotărât eu că gata, e vremea să scriu un roman. Am scris multe zeci de pagini fără să fiu sigur că mă îndrept spre un roman, fără să am în minte vreun plan. Le-am aruncat (vorba vine, de fapt le-am șters), dar au fost bune pentru că m-au ajutat să mă debarasez de cele mai multe dintre ticurile unui critic literar (nu de toate, din păcate) și pentru că mi-au dat senzația că se poate. Apoi a venit momentul în care am observat că mi-am găsit fraza potrivită, care mă ajută să mă joc, să accelerez, să frânez, să creez acel ritm interior în care mă regăsesc. Cu fraza aia am scormonit apoi într-o poveste cam amestecată, intensă și totodată sordidă, ca mai toate viețile noastre. Nu a durat ani, perioadele în care am ezitat, în care nu am scris, au fost mult mai lungi decât cele în care am scris propriu-zis. Dar și pauzele astea fac parte din scris, atunci acumulez o anumită tensiune de care am nevoie ca să pot scrie. Apoi am început să cuget și să leg lucrurile într-o poveste. Și mi s-a părut straniu că începea să se întrevadă un roman. Nu am avut de gând să-l public, l-am ținut multă vreme ascuns, apoi am îndrăznit să arăt câte un fragment câte unui prieten. Lui Ovidiu Nimigean și lui Cristian Fulaș, în mod sistematic. Fără ei, nu ieșeam la liman. Când mă apropiam de sfârșit, i-am dat și lui Nicolae Breban să citească. Și altor câțiva prieteni, dar numai după ce îmi era limpede că sunt spre capăt. După aceea textul a zăcut câteva luni bune, l-am reluat anul trecut, când eram în carantină. Am rescris, am adăugat scene, am transformat personaje și mai ales am rescris deznodământul. Deci am ezitat mult și bine. Am cochetat chiar cu ideea de a-l publica sub pseudonim. Mi-a fost clar de la o vreme că sunt acolo câteva pagini care mă mulțumesc sau de care măcar nu mă rușinez și că, de vreme ce l-am scris, ăla e, trebuie să mi-l asum așa cum e.
Eu, unul, cred că sunteţi (şi) foarte curajos. Ar fi excepţional să aveţi numai prieteni în lumea literară românească, să fi scris numai de bine despre toate cărţile pe care le-aţi citit. Să nu fie acolo cineva care să vă aştepte „la cotitură”, ca să vă „înţepe” cu „Cornul inorogului”. Pe de altă parte, sunt convins că le-aţi cam trăit deja pe toate – răutăţile, atacurile inutile, ironiile şi nedreptăţile breslei. Credeţi că romanul dumneavoastră va fi privit ca al unui debutant sau ca al unui critic literar care a schimbat tabăra?
Aș minți dacă aș face pe emoționatul acum. Niciodată o carte nu place la toată lumea. Nu țin să conving critica literară. Evident, nici nu m-ar deranja să. Mă interesează mult mai mult orice lectură onestă, fie ea cât de exigentă, decât reacțiile amicale, binevoitoare, complezente. Pe de altă parte, e simplu: a deranjat criticul literar Bogdan Crețu pe cineva? Să citească romanul, ca să vadă cât e de prost și să se bucure de eșec. A convins pe cineva? Să-l citească, pentru a se bucura de reușita lui. Mă interesează curiozitatea oamenilor. Și eu sunt foarte curios, nu rezist ispitelor literare, de-asta mă încăpățânez să scriu în continuare critică de întâmpinare. Altfel, sunt cam bătrâior ca să mai fac acum figură de debutant. Cred că scriitor eram dinainte, dacă am avut momentele mele bune în critica literară. Un critic foarte bun e un scriitor pur sânge. De multe ori, mai bun decât cei despre care scrie. Nu știu dacă am ajuns eu acolo, dar tabăra nu simt că am schimbat-o. Sunt de aceeași parte a baricadei, acolo unde am fost mereu, de partea literaturii bune. Mă bucur realmente de cărțile reușite ale altora, mă irită falsele ierarhii. Literatura e mare, încăpem toți în ea. Totul e să reușim să scriem bine.
Mă bucur realmente de cărțile reușite ale altora, mă irită falsele ierarhii.
Deşi spuneţi că nu aţi schimbat tabăra, credeţi că este posibil ca în viitorul apropiat acest lucru să se întâmple?
Nu se schimbă nimic. Scriu și voi continua să scriu în continuare critică literară, e boală grea, nu mă pot lăsa. Și nici nu am de ce să o fac, cred că e mare nevoie acum de critică a actualității, cred că sunt bine instalat în meseria asta. De ce aș schimba ceva după atâția ani în care am acumulat destulă experiență? Îmi place teribil să scriu critică literară. E drept, nu am ajuns niciodată în anumite zone decât scriind ficțiune. Sunt convins că voi mai scrie roman, deja am planuri concrete, plus alte tensiuni acumulate. Nu mă iau în serios, nu sunt scorțos, pur și simplu propun și eu niște cărți. Vedem ce iese.
Chiar şi fără să deschid cartea, aş fi ispitit să-i dau o şansă văzând cine vă girează de la bun început: Radu Aldulescu şi Ovidiu Nimigean. Doi foarte buni scriitori ai literaturii noastre de azi, la care sunt convins că vă raportaţi. Totuşi, pentru că ştiţi foarte bine cum funcţionează piaţa românească de carte şi câţi cititori sunt interesaţi de proza contemporană, cui vă adresaţi cu romanul acesta? Celor care i-au citit şi pe scriitorii amintiţi? Ori celor care vor să descopere o voce nouă, poate diferită de oricare alta de la noi?
Radu Aldulescu și Ovidiu Nimigean sunt doi mari prozatori. Îi știu de ani buni și sunt liniștit: nu mi-au însoțit cartea din prietenie, ci pentru că au fost convinși că e ceva acolo. De altfel, Ovidiu știe textul din preistoria lui, când era mult mai incoerent decât e acum. Așez romane precum Amantul colivăresei, Istoria eroilor unui ținut de răcoare și verdeață și Rădăcina de bucsau în vârful oricărei liste a prozei de după 1990. Sunt cărți puternice, care te izbesc, dar care presupun un curaj creator, acela de a se plasa fățiș, frontal cu realități limită, de a privi oroarea sau răul sau mizeria în față și mai ales de a găsi soluții stilistice și narative exemplare pentru aceste situații epice foarte dificile. Cornul inorogului a fost o carte incomodă din acest punct de vedere: nu am fugit de temele abrazive, de scenele tari. E un roman erotic și acesta a fost unul dintre pariuri: sunt sau nu în stare să transform erotismul într-o căutare de sine? Pe de altă parte, scenele care afișează intimitatea, care o dezvăluie, sunt printre cele mai grele. Nu mă alint: știu că mi-au ieșit câteva.
Puteţi cumpăra cartea de la:
Cum „s-a scris” romanul dumneavoastră de debut? De cât timp aţi avut nevoie şi care a fost ritmul lui de „coacere”?
S-a scris ușor, dar s-a copt greu. E modul meu de lucru: înghit mult, macin, diger, metabolizez, apoi intru într-o etapă de acumulare pe care aș descrie-o ca pe un fel de amânare a scrisului. Simt tensiunea, adesea îmi vine să mă reped asupra laptopului, dar nu o fac decât atunci când știu că totul e pregătit, că văd scenele, că am scenariul și, mai ales, că am acea energie potrivită, acea stare de nervozitate, de surescitare chiar. Așa scriu, dintr-o stare de surescitare, de excitare a creierului și nu numai. Scriu cu toate simțurile isterizate, dar caut să controlez această isterie. E greu să ajung acolo, dar, dacă o fac, totul intră într-un ritm frenetic, scriu compulsiv, fără ezitări, pot sta fără probleme toată ziua în fața tastaturii. Nu e nici o diferență între cum scriu critică literară și cum scriu proză: după atâția ani, am disciplină, am rutină, am o anumită ușurință în fața spațiului alb, nu-mi caut cuvintele, dimpotrivă, am probleme să aleg dintre nenumăratele posibilități care mi se activează în minte, mâinile mele nu țin niciodată pasul cu creierul, fiecare rând concretizat înseamnă cel puțin alte două abandonate. Și în critică, și în proză, mă las dus de un ritm interior. Dar încă o dată: toate astea sunt posibile numai după ce totul a fermentat mult în mine, după ce am ezitat îndelung. Când nu am starea potrivită, nu forțez, nu pot scrie orice și oricând. Sunt capitole în roman pe care le-am abandonat la jumătate, pentru a le continua atunci când am avut starea potrivită. Sunt altele la care am renunțat cu totul, pentru că nu am mai putut intra în ritmul lor. De cele mai multe ori însă, e suficient să încep și scrisul generează scris. Scrisul iscă scris. Și atunci când simt că am ajuns aproape de capătul unei tensiuni, destup o sticlă de vin, ca să simt cum ceva mi se împotrivește. Și din cearta asta cu mine însumi iese un text, asupra căruia revin după o vreme.
Nu mă iau în serios, nu sunt scorțos, pur și simplu propun și eu niște cărți. Vedem ce iese.
Mă amuză ideea aceasta, dar mi se pare un joc interesant: cum credeţi că ar scrie criticul Bogdan Creţu despre romanul „Cornul inorogului”? I-ar putea reproşa ceva? Altfel, dacă ar vrea să scoată în evidenţă numai reuşitele, care credeţi că ar fi primele la care s-ar gândi?
O vreme am cochetat cu ideea de a publica romanul sub pseudonim și apoi să-i trag o radere în „Observator cultural”. Dar un lucru trebuie să recunosc: criticul Bogdan Crețu s-a uitat uimit, dar și cu autoironie, cum îi tremură mâna, nefiind în stare să decidă tranșant dacă romanul e bun sau nu. Știu care îi sunt părțile călduțe, le-am ameliorat cât a permis structura cărții. Știu care sunt personajele de coloratură și care sunt cele care mi-au ieșit. Știu ce îmi place în roman: curajul de a nu da înapoi în fața unor situații epice dificile. Știu și ce nu îmi place: faptul că suferă de boala intelectuală de a analiza, de a explica în exces tot ceea ce se întâmplă. Nu e numai boala mea, e în primul rând a personajului, care e scriitor: tot ce trăiește devine simultan obiect de analiză, realitatea e despicată până la ultimul ei strat, devine o reflexie a gândirii, deci se devitalizează. Ce-mi place cel mai mult la acest roman însă nu ține de eventuala lui reușită estetică, ci de faptul că și-a făcut treaba: am fugit în el, în alteritatea lui, în stranietatea și exotismul lui, pentru că ce se povestește acolo nu seamănă că nimic din ce mi s-a întâmplat sau mi s-ar putea întâmpla. Ce nu-mi place e că nu are umor, deși cred că eu am. Am să scriu cândva un romanț comic.
Scriu compulsiv, fără ezitări, pot sta fără probleme toată ziua în fața tastaturii.
Literatura vă ocupă tot timpul, sunt convins de asta. Scrieţi, citiţi, participaţi la evenimente literare (live&online) şi sunteţi la curent cu tot ce e nou în proză şi nu numai. Îmi puteţi recomanda trei cărţi excelente scrise de scriitorii români „de azi”, cărţi pe care v-ar fi plăcut să le fi scris chiar dumneavoastră?
Nu-mi ocupă propriu-zis tot timpul, aș fi tentat să spun. Dar aș minți: și când fac orice altceva, când mă joc cu cei doi copii ai mei, când bat dealurile cu bicicleta, când merg pe munte, când conduc, când ascult muzică ori când văd filme, când predau, când mă plimb, când mănânc, când nu dorm, mai ales când nu pot dormi – nu fac altceva decât să privesc lumea prin prisma interesului meu literar: să vânez, altfel spus, situații literare. Să scriu pe dinăuntru. Așa văd eu lumea, altfel nu-mi iese, nu o înțeleg. E nevoie să mi-o imaginez ca s-o accept, ca să mă intereseze.
Sunt multe cărțile care îmi plac. Despre unele am reușit să scriu. Cred că literatura de după 1990 are destui autori admirabili. Mă bucur că sunt prieten cu mulți dintre ei, prietenia dintre un critic literar și un scriitor nu se poate cristaliza decât în temeiul unei admirații față de scrisul celuilalt. Nu pot da acum nume sau titluri, oricât de mult aș vrea să o fac, riscul să las foarte multe pe dinafară e prea mare și ar fi nedrept. Dar cine urmărește ce scriu nu cred că e în ceață…
Despre o altă carte de-a dumneavoastră, aţi scris aşa pe o reţea socială: „E cartea la care ţin cel mai mult, cartea mea cea mai bună”. Este vorba despre „Inorogul la Porţile Orientului. Bestiarul lui Dimitrie Cantemir”. Cum se „leagă” cele două titluri şi cât de important este pentru dumneavoastră acest simbol, inorogul?
Cartea despre bestiarul lui Dimitrie Cantemir care a apărut, într-o înfățișare splendidă, la editura Cartier, e cartea la care am muncit cel mai mult, citind, conspectând și scriind zilnic, la Iași, Paris sau Roma. Am trecut prin toate cărțile despre animale, de la cele antice, de la Aristotel, să spunem, la cele din pragul modernității, până la Buffon. Am învățat enorm lucrând la ea și am trecut cu bine o probă dificilă, au considerat cei care au scris despre carte. Inorogul e un mit fascinant, care intră în cultura europeană prin intermediul unei erori de traducere din Septuaginta și devine o imagine hristică și apoi un element de decor nelipsit de conotație erotică. Am căutat multă vreme un titlu care să mă mulțumească pentru roman. Mi l-a sugerat prietenul Ovidiu Nimigean și bine a făcut: în spatele încercărilor și căutărilor erotice pe care le traversează personajul, stă, premeditat, un scenariu mitologic. E, altfel spus, un desen durabil, etern, al căutării de sine, al ezitării, al coborârii în infern. Al sacrificiului. E o carte despre iubire, despre erotism, despre moarte. Și despre cum se topesc toate în literatură. Inorogul le cuprinde pe toate. În plus, am vrut să leg între ele cărțile care mă reprezintă cel mai bine. Cine le citește separat bine face; cine le citește însă împreună e mult mai câștigat. Nu mă alint când spun că ele chiar comunică.
Credit foto scriitor: Wilhelm Doru Gombos
scrie un comentariu