Traducerea impecabilă din limba franceză de către Florin Oprescu a eseului lui Amin Maalouf din 1998 și publicarea de către Editura Polirom în acest an oferă cititorilor din România răspunsuri mai necesare ca oricând la întrebările care privesc identitatea unei națiuni și globalizarea.
Amin Maalouf, romancierul câștigător al Premiului Goncourt pentru Stânca lui Tanios (1993), aducea în lumina reflectoarelor, încă de acum două decenii, problematica identităților culturale, atât a unui popor, cât și cea individuală.
Cum definim astăzi identitatea și cum o situăm pe harta unei globalizări din ce în ce mai acute? Cum privim religia în raport cu modernizarea țărilor și cum înțelegem felul în care aceste portrete nu pot fi niciodată doar albe sau negre pe deplin?
Marea teză a lui Maalouf este că îmbie la un viitor în care schimbarea este posibilă tocmai pentru că nu ar trebui să punem un verdict final asupra niciunei religii, asupra niciunui stat, asupra niciunei identități. Așa cum o societate poate influența o religie, tot așa identitatea va depinde de mai mulți factor și va fi întotdeauna în schimbare:
„Identitatea nu este atribuită o dată pentru totdeauna, ea se construiește și se transformă de-a lungul întregii existențe”.
Una dintre salvări, una dintre opțiuni pentru această identitate care „se dobândește” e tocmai acceptarea pe de-a-ntregul a ceea ce ne face diferiți de ceilalți și, în același timp, paradoxal, ne unește. Acești oameni, crede Maalouf, „nu se vor regăsi niciodată de partea fanaticilor dacă vor reuși să-și trăiască identitatea compozită cu serenitate”. Suntem, acum mai mult ca oricând, la peste douăzeci de ani de când a fost scris acest eseu, în căutarea și apărarea unor valori pe care le credem în pericol. Tocmai aceasta e iluzia pe care Maalouf încearcă să o demonteze, să o destrame de teama unei radicalizări sângeroase.
În ce măsură este imposibil visul lui Maalouf? În ce măsură argumentele sale pot forma drumul de urmat pentru un viitor care să nu țină cont de granițele identității și care, în același timp, să nu încerce o omogenizare forțată?
Maalouf șterge liniile dintre etichetările pe care societatea modernă se încăpățânează să le pună istoriei recente: „Ideea contra cărei lupt și voi lupta întotdeauna este că ar exista, pe de-o parte, o religie – creștină – destinată dintotdeauna să propage modernism, libertate, toleranță și democrație, iar pe de altă parte, o religie – musulmană – sortită încă de la origine despotismului și obscurantismului”. Dacă Islamul stabilise un „protocol de toleranță” când societățile creștine nu tolerau nimic, Maalouf atrage atenția asupra faptului că neglijăm influența popoarelor asupra religiilor și că, totodată, și Europa a modelat la rândul ei creștinismul:
„Societățile sigure pe ele se reflectă într-o religie încrezătoare, senină, deschisă; societățile nesigure se reflectă într-o religie precaută, bigotă, intransigentă. Societățile dinamice se reflectă într-un islam dinamic, inovator, creativ; societățile imobile se reflectă într-un islam imobil, refractar la orice schimbare”.
Suntem astfel incapabili de a vedea un adevăr complet, iar cel mai adesea pare că privim, printr-un ciob, doar o parte din lume și ne imaginăm că zărim întreg universul.
Încrederea lui Amin Maalouf într-un viitor al toleranței reale, profunde, vine tocmai din misiunea de a accepta aceste identități care ne separă și ne unesc în egală măsură. Altfel spus, suntem atât de diferiți, cu trăsături unice, cu strămoși diferiți, cu moșteniri care ne fac să nu ne încadrăm în nicio cutie astfel că nu ne rămâne decât un singur lucru: să ne acceptăm reciproc, să nu mai ținem cu dinții de ceea ce ni se pare că ne definește și ceea ce nu reprezintă, în multe situații, decât faptul că ne-am născut acolo.
Globalizarea și civilizația europeană nu sunt, trebuie să recunoaștem, subiectele preferate ale lui Maalouf, însă acest fapt vine tocmai din dorința sa de a echilibra în mod obiectiv balanța argumentelor. Nu există cetatea de aur unde nu se comit niciodată fărădelegi. Chiar și locul în care ar fi trebuit să dăinuie pentru totdeauna leagănul civilizației lasă să se vadă crăpături din ce în ce mai mari:
„Unul dintre paradoxurile cele mai derutante ale epocii noastre este că modelul de societate cel mai atrăgător, care le-a zdrobit pe toate celelalte, se îndoiește profund de sine însuși”.
Fiecare pol care ar trebui să echilibreze lumea pare să o dezechilibreze în egală măsură tocmai pentru că tot ceea ce ține de identitate pare să fie într-o continuă schimbare.
Cert e că gândirea noastră nu poate să devină decât din ce în ce mai tolerantă dacă ne dorim un viitor în care să nu se ridice noi ziduri, din ce în ce mai înalte, de data aceasta cu fundament religios. Tocmai diversitatea ne apropie unii de ceilalți, iar acest punct comun ar trebui recunoscut de fiecare dintre noi:
„Fiecare dintre noi ar trebui să fie încurajat să-și asume propria diversitate, să-și conceapă identitatea ca fiind suma diverselor sale apartenențe, în loc să o confunde cu una singură, erijată în apartenență supremă și în instrument de excludere, iar uneori în instrument de război”.
Nu este și nu va fi niciodată despre a-l transforma pe celălalt, ci de a-l descoperi și de a-l privi așa cum este. Recunoașterea în ochii celuilalt nu ține, la Maalouf, nici de religie și nici de viziunile politice, ci tocmai de umanitatea care nu ar trebui să impună granițe acolo unde toleranța își dorește să construiască poduri.
Identități ucigașe de Amin Maalouf e o carte necesară, ușor de parcurs, dar de o profunzime care ne transformă perspectiva asupra lumii în care trăim și care clarifică, fără urmă de îndoială, de ce toleranța e unicul răspuns în cazul în care ne dorim o lume a popoarelor în care diferențele capătă un nou rol, încetând să mai fie grenade aruncate pe câmpul de luptă.
Amin Maalouf, „Identități ucigașe”, Editura Polirom, anul publicării: 2022, nr. pagini: 216, traducere: Florin Oprescu
Puteţi cumpăra cartea de la:
Fotografie reprezentativă: Timon Studler / Unsplash
scrie un comentariu