Departe de raiul din Provence, dar în căldura Festivalului Internaţional de Literatură şi Traducere de la Iaşi (FILIT), am discutat cu Ioan T. Morar la o cafea (doar neagră, fără zahăr) despre cele mai recente romane ale sale, despre Franţa, unde locuieşte deja de ani buni, Transnistria şi Odessa, dar şi despre dragoste în felurite moduri.
Domnule Ioan T. Morar, realizez acest interviu (şi) pentru o publicaţie militară (Viaţa militară), aşa că vă întreb scurt şi la obiect: aţi făcut armata?
Din păcate pentru dumneavoastră, sunt apt necombatant. Motivul medical a fost că, la frig, mâna mea arată ca a unui mort. Nu circulă sângele, iar problema se manifestă şi la picioare. Sindromul Raynaud. Am fost încorporat şi, când am mers la instrucţie, i-am arătat cuiva: uite, am mâna albă şi nu pot s-o mişc… La vizita medicală nu apăruse problema, pentru că avusesem tensiune, fusesem roşu. M-au dus la spital, la Oradea, unde mi-au făcut cercetări şi mi-au zis să predau uniforma şi să plec acasă.
Am citit „Negru şi Roşu” şi mi-am zis că trebuie să fi avut ceva experienţă militară… Poate din familie.
Ei, nici aici nu stau prea bine. Tata a făcut armata la geniu (sună mai frumos decât „diribau”) şi a contribuit la ridicarea Casei Scânteii. Însă pentru romanul de care aţi amintit am citit foarte mult şi am avut drept consultant un prieten de-al meu care a fost colonel, cel mai tânăr comandant de unitate militară la armă chimică, la Mangalia. Dumitru Boţan. A fost dat afară din armată, pentru că fratele lui a fugit în Germania. Sigur, v-aţi dat seama că se întâmpla înainte de ’89. Ca documentare, am citit despre organizarea armatei, memorii ale unor generali… Însă, pentru că tot m-aţi întrebat despre experienţă, dacă aş fi fost în armată, mi-aş fi dorit să fiu general.
De ce?
Mi se pare o treaptă, o năzuinţă.
Gradul de caporal n-ar fi tocmai o aspiraţie…
Nu… (râde)
Că tot am pomenit de „Negru şi Roşu”… Există un adevăr istoric, pe care ficţiunea istorică ar putea să-l încalce. Care e limita pe care vi-o impuneţi când ficţionalizaţi pe marginea unor evenimente istorice?
Am spus cândva că, în romanele mele, eu nu fac altceva decât ficţiune în slujba adevărului. Adică tot ce este acolo ficţiune este în limitele adevărului şi ajută la restabilirea adevărului. De pildă, în „Negru şi Roşu” am presărat documente din arhiva Antonescu. Când un prefect îi scrie altui prefect, eu redau fix scrisoarea respectivă. În final, am publicat o notă a fostului guvernator al Transnistriei, în care el explică ce s-a întâmplat acolo, că a fost un eşec moral, uman şi economic. Sau aşa ceva.
Vi s-a întâmplat să vi se reproşeze că aţi trecut peste o anumită limită a ficţionalizării adevărului istoric?
Nu. Am fost foarte atent, mai ales aici, pentru că ştiam că e un subiect exploziv. Odessa este poate cel mai ruşinos episod din istoria armatei române. Discuţiile pe care le aud… Nu spune, dom’le, nu au murit 14000 de rromi în Transnistria, doar 7000 sau 5000 sau 2000. Deci 2000 e un număr superonorabil. 2000 poţi să omori, dar 14000? Şi evrei… N-au murit atâţia la Odessa, au murit mai puţini, exagerează! Nu înţeleg cum de unii pot crede şi spune că dacă n-au murit atât de mulţi, nu suntem atât de vinovaţi. Până la urmă, e genocid, după toate standardele.
Aşa că am fost foarte atent şi am citit mărturiile, atâtea câte s-au publicat, pentru că n-a fost foarte generoasă lumea editorială cu mărturiile de acolo, şi am mai discutat cu cineva, dar nu am permisiunea să-i spun numele, al cărui tată a fost ofiţer la Odessa. Mi-a povestit că l-a tot întrebat pe tatăl lui despre Odessa, iar acesta i-a spus că nu trebuie să afle ce a fost acolo.
Într-un fel, faptul că s-a întâmplat la Odessa şi nu pe teritoriul României este acum privit ca o crimă de război în deplasare, dar actul acela a fost împotriva civililor. Ştiţi ce s-a întâmplat acolo – comandamentul armatei române aruncat în aer, la o şedinţă. Deşi venise cineva să-i avertizeze… A fost una dintre primele declanşări prin radio ale unor bombe explozive. Atunci au fost scrise ordinele să se ia măsuri, ca la fiecare ofiţer să fie ucişi 10 civili. După aceea, a fost un ordin telefonic să moară toţi. Îi spânzurau în serie. Iar personajul meu, care încearcă să se scuze, zice că el nu a spânzurat pe nimeni, el doar a numărat.
De ce simţiţi nevoia să povestiţi astfel de momente?
Unu: trebuie povestite, chiar dacă nu am fost martor direct. Într-un fel, înglobând documente şi respectând linia cronologică a faptelor din realitate, cartea poate fi un fel de document literar despre ce s-a întâmplat acolo. Apoi, doi, sunt sensibil la minorităţi… Mi se pare că aici sunt marile probleme, cum te comporţi faţă de cineva care este diferit de tine. Tu ai forţă şi el n-are.
Aţi ţinut dintotdeauna cu cel slab?
Da. Sigur că mi-au plăcut victoriile. Să vezi o echipă care învinge… Dar m-am gândit întotdeauna că şi ceilalţi ar merita ceva. Cum se zice, varianta persană a bătăliei de la Maraton n-a povestit-o nimeni. Nimeni n-a spus-o. Poate ar fi interesant să spună şi ei varianta lor, dar numai învingătorii sunt ascultaţi. Şi din raţiuni de operă, mi se pare important să scrii despre lucruri importante. E o modă să scrii ce mişto era în căminele studenţeşti, şi ce chefuri făceam, şi cum ne drogam… Eu nu sunt la modă din perspectiva asta.
Dar un subiect atât de puternic conţine şi o mare doză de risc.
E adevărat, de asta l-am şi scris cu atâta atenţie. Am primit nişte mesaje – „eşti un evreu împuţit!” – ceea ce nu sunt, nu că ar fi ceva dacă aş fi, dar nu sunt, sunt român, bunicul meu a fost la Blaj… M-am aşteptat însă şi la aşa ceva.
După cum cred că v-aţi aşteptat la ceva asemănător şi după „Sărbătoarea Corturilor”.
Am şi avut parte. Cine îţi permite ţie să scrii despre această experienţă pe care n-ai trăit-o? Ca şi cum toate experienţele ar trebui trăite… Cred că trebuie să-ţi alegi teme semnificative, nu pentru a fi băgat în seamă, ci pentru a avea senzaţia şi mulţumirea că, într-un fel, ţi-ai făcut datoria. Aşa, pentru plăcerea mea, am scris versuri. Am cinci volume de poezie, am fost selectat într-o antologie foarte importantă a poeziei europene făcută în ’90 de Michael March şi apărută la Penguin Books, adică nu mi-am aranjat eu o traducere… Nu sunt un bun promotor al operei mele. Dacă mi-l daţi pe altul să-l promovez, imediat pot s-o fac, dar pentru mine am aşa o jenă!
„Eu nu scriu pentru prieteni sau critici literari. Sigur că te afectează uman când cineva îţi face o nedreptate, dar important e ca oamenii care te citesc să nu fie dezamăgiţi. La asta mă gândesc: îi mai interesez? E exact ca într-o căsnicie: oare îi mai stârnesc interesul? Nu e bucurie mai mare pe care să mi-o facă un cititor în afară de afirmaţia că i-a plăcut sau că s-a regăsit în cartea mea.”
Sunteţi foarte activ pe Twitter.
Doar acolo. Mi-a zis fiul meu (n.m. David, 31 de ani) să nu intru pe Facebook pentru c-o să mă enervez. Am avut experienţa cu blogul şi cu online-ul de la Caţavencu, cu nişte oameni îngrozitori. Am primit pe mail ameninţări cu moartea, legate de familie – ştim unde stai, unde merge fiul tău la şcoală… Am ajuns cu astfel de ameninţări, pentru că ele veneau din America, la Ambasada Americană. Nu păreau glume. Pe Twitter am descoperit nişte oameni cu umor, inteligenţi. M-am şi întâlnit „în realitate” cu o parte din ei.
Spuneaţi cândva despre scris că seamănă cu o căsnicie: ştii totul despre celălalt, dar abia aştepţi să te surprindă. A rămas la fel?
Da. Căsnicia e la fel. (râde) Şi eu am fost „suprins” de subiectul Odessa! A fost aşa: eu am vrut să scriu numai despre Transnistria, dar trebuia să plasez eroul pe o axă şi el trebuia să aibă o carieră militară ca să ajungă colonel la un moment dat. Şi mi-am spus: pentru ce ar fi putut fi el avansat? Pentru Odessa. Şi atunci, în plină documentare despre Transnistria, m-am apucat să citesc despre Odessa. Ideea romanului mi-a venit răsfoind documente din perioada Antonescu, în volumele scoase de Viorel Achim. Două volume foarte serioase, din păcate n-au avut ecoul meritat la publicul larg. Acolo sunt toate actele referitoare la Transnistria şi, printre ele, scrisoarea unui plutonier ţigan, care-i scrie mareşalului că-şi dă viaţa pentru ţară… Aşa s-a născut personajul.
Deci vă place surpriza asta, care se naşte în timpul scrisului…
Da, e ceva…
Când aveţi un proiect, nu e totul foarte bine planificat.
Nu, am o linie, desigur, dar se întâmplă că adesea nu ajung la destinaţiile pe care mi le-am propus, ba chiar nici nu mai contează destinaţiile acelea. Sunt convins că drumul e foarte important şi scriu dublat de o curiozitate: ce se va întâmpla?
Aş vrea să înţeleg şi cum aţi ajuns să locuiţi în Franţa. Aţi fost consul la Marsilia, un an dacă nu mă-nşel…
Da, consul general (că tot am vorbit de generali). Am fost schimbat prematur. Am stat un an şi patru luni. Trei luni sunt reglementare – după ce eşti schimbat, ai trei luni ca să părăseşti postul – şi am cerut o lună suplimentară pentru că iniţiasem o expoziţie a corpului consular de acolo, expoziţie care se face şi acum, a ajuns deja la a şaptea ediţie. Am fost după aceea la Nîmes, pentru şase luni, timp în care am scris „Negru şi Roşu”. Eram într-o perioadă dificilă, în care nişte speranţe s-au dus şi am scris efectiv ca să mă remontez. Scrisul m-a salvat din acea perioadă mai mult neagră decât roşie. Am scris cu metodă, trei pagini pe zi.
Funcţionează metoda, deci.
Da. Trei pagini. Uneori, scriu două ore la trei pagini, alteori, cinci ore, dar câteodată jumătate de oră. 2000 de semne.
Bun, să revenim. Cum v-aţi decis să rămâneţi în Franţa?
Nu mai aveam la ce mă întoarce. Între timp, Caţavencu s-a fărâmiţat… Apoi am avut nişte probleme de sănătate, pe care nu le-aş detalia, dar care m-au fixat…
Spuneaţi într-un interviu că în Provence e ca în rai. Probabil că mulţi scriitori români vă invidiază.
Este, într-adevăr. Am primit semne de invidie (zâmbeşte)… însă vă imaginaţi că nu a fost o decizie uşoară. Deşi acum pare mai simplu să fii departe de România. Cu internetul, poţi fi aproape de cine vrei mai tot timpul. Vorbesc zilnic cu prietenul meu, Mircea Mihăieş, destul de des cu alţi prieteni. Ţin legătura cu România, dar nu mă uit la niciun canal tv românesc…
Dar vă uitaţi la cele franţuzeşti.
Da, au nişte reportaje extraordinare… Iar pe canalul 8, în momentele de insomnie, mă trezesc pe la 4 şi văd o fată citind dintr-o carte. Nu pot să dau drumul la sunet că e noapte, nu scrie, n-are subtitrare şi mă uit cum citeşte. Atâta face. (Am văzut şi un băiat, o singură dată, probabil fata avea noapte liberă.) Iar la un moment dat fata citea Kant, „Critica raţiunii pure”. Cred că e o ironie şi acolo, dacă tot stai în pat, să-ţi dea ceva care să-ţi tulbure insomnia. Oricum, e o plăcere să te uiţi la francezi. Televiziunea poate fi şi aşa, poate fi şi un instrument de educaţie. Sunt jocuri de cultură generală care datează de 30 de ani.
Iar acolo probabil managerii posturilor TV nu spun că ei difuzează ce aşteaptă publicul, cum sunt justificate la noi anumite programe.
Nu, ei chiar educă publicul. Ţin cont de audienţă, dar sunt emisiuni cu vechime. Questions pour un champion, concurs de cultură generală, datează de zeci de ani. A fost un mare scandal când a fost schimbat prezentatorul. Dar jocul nu s-a schimbat. Şi lumea se uită, deşi nici premiile în bani nu sunt prea mari, de genul 500 de euro. Jocuri care în România n-ar face niciun rating şi ţi le-ar scoate imediat din grilă. Eu am avut rating cu emisiunea „Lumea citeşte” şi mi-a fost scoasă, din raţiuni neliterare.
Aţi mai face o emisiune despre cărţi?
Cred că da, am energia. Aş face una de dezbatere culturală, mai ales că m-am uitat la formatele de acolo – este pe France5 o emisiune care începe parcă miercuri seara, la 9 şi jumătate, se numeşte La grande librairie şi e prezentată de redactorul-şef de la Lire, iar invitaţii săi sunt scriitori. Am văzut cum se desfăşoară şi aş putea să fac şi eu, dar la noi nu există televiziune pentru un astfel de proiect.
În decizia de a rămâne acolo, a contat detaşarea de ce se întâmplă în România?
A contat cel mai mult soarele.
„Varianta persană a bătăliei de la Maraton n-a povestit-o nimeni. Nimeni n-a spus-o. Poate ar fi interesant să spună şi ei varianta lor, dar numai învingătorii sunt ascultaţi.”
Am văzut o mulţime de fotografii de-ale dumneavoastră pe Twitter, unde am văzut că postaţi constant.
Da, este un cer splendid. Te dor ochii de la albastrul acela pur, este extraordinar.
Cât veţi rămâne acolo?
Până la stingere. Mă uit, sunt două cimitire şi nu ştiu spre care să mă îndrept. (râde) Da, mă văd stând acolo. Încă o dată: nu sunt exilat, sunt un cetăţean român care şi-a stabilit domiciliul în străinătate. Sigur, am rămas în Franţa şi, de pildă, nu în Croaţia pentru că ştiu limba franceză. În discuţii cu francezii, când îmi vine câte un vers din poeţii francezi clasici, îl spun, iar ei rămân uimiţi. Le spun că le-am învăţat la facultate…
Scrieţi în continuare în română.
Da, şi aşa voi tot scrie. Însă am câştigat un concurs de poezie în limba franceză, cu formă fixă şi cu rimele date pe loc. Am coborât de la mine şi am traversat drumul la Mediateca oraşului. Acolo era concursul. Am zis să-ncerc. Trebuia să scriu o poezie despre Ciotat, un acrostih, iar eu am gândit una despre cum vine trenul în gara Ciotat, iar pe un peron este Anna Karenina şi pe celălalt, fraţii Lumière. Am făcut ceva coerent literar şi în 15 minute am plecat înapoi acasă. Iar soţia mi-a zis: a fost greu, n-ai mai stat… Nu, i-am răspuns, de atâta timp am avut nevoie. Iar la 4 după-amiaza – asta se întâmpla dimineaţa – se anunţau premiile. Şi m-am dus şi eu. Era cu juriu, cu tot, cu poeţi veniţi din altă parte. Mi-am spus că e un mod de a mă integra acolo. Iar surpriza a fost totală când mi s-a rostit numele drept câştigător al premiului, ca primul cetăţean străin care primeşte premiul în ultimii 15 ani.
Aţi putea să scrieţi proză direct în franceză?
Ar fi greu şi nu prea am vârsta la care să fac trecerea asta. Uitaţi un exemplu: Matei Vişniec a început acum 30 de ani să scrie în franceză. E un autor minunat, foarte cunoscut, foarte jucat în Franţa. Când am fost la o seară de poezie, a venit la mine o doamnă din public să mă întrebe dacă sunt într-adevăr român şi dacă îl cunosc pe Matei Vişniec. Mă privea ca pe un zeu care cunoaşte un zeu mai mare. Eu sunt monolingvist, ca să zic aşa.
Jan Cornelius spunea că a avut nevoie de vreo 10 ani pentru a se adapta la Germania din punctul de vedere al limbii literare.
Acum depinde şi la ce vârstă vine perioada asta de 10 ani. Dacă începi la 30 de ani e una… Eu am început să învăţ provensala, dar sunt nişte ateliere în care se discută texte literare, în care vin nişte oameni care au vorbit provensala în copilărie, iar acum îşi amintesc de tradiţii, de poveşti de familie, e un atelier, nu un curs de provensală.
De câţi ani staţi acolo?
De 7. Dar de cinci ani şi jumătate sunt liber. Adică scot din calcul perioada cât am fost oficial.
Aminteaţi de Mircea Mihăieş. Ştiu că dânsul vă citeşte primul manuscrisele.
Da, aşa e. Aşa am început, din tinereţe. Ne cunoaştem din liceu.
E valabil procedeul şi invers?
El scrie nişte lucruri la care eu nu mă pricep. La cartea despre Ulise (n.m. „Ulysses, 732. Romanul romanului”, Editura Polirom, 2016) ştiam pe unde e cu scrisul, dar nu am competenţe în câmpul lui de scriere. Ne-am mai consultat la titluri…
Dar când scrieţi, aţi ajuns să vă gândiţi la ce va crede dânsul despre rândurile respective?
Nu, pentru că el nu are o cheie foarte personală, sunt foarte mulţumit de grila lui de lectură, nu amestecăm prietenia cu rigorile literare. Când scriu proză, mă gândesc la un eventual cititor din Chicago sau la unul din Bordeaux sau din Stockholm, dacă respectivii ar înţelege situaţiile respective. La „Lindenfeld”, a fost remarcată abordarea diferită. N-am scris-o răfuindu-mă cu comunismul, ci am încercat să fie o carte clară din punctul ăsta de vedere. Limitele mele ţin de temerea că nu pot fi înţeles de o categorie mare de oameni. Deşi nu am atâţia cititori încât să-mi fac grija asta, eu mi-o fac. Eu nu scriu pentru prieteni sau critici literari. Sigur că te afectează uman când cineva îţi face o nedreptate, dar important e ca oamenii care te citesc să nu fie dezamăgiţi. La asta mă gândesc: îi mai interesez? E exact ca într-o căsnicie: oare îi mai stârnesc interesul? Nu e bucurie mai mare pe care să mi-o facă un cititor în afară de afirmaţia că i-a plăcut sau că s-a regăsit în cartea mea.
În „Sărbătoarea Corturilor” aţi ales drept povestitor un personaj negativ, un turnător, un Iuda.
A fost o alegere ce-a ţinut de tehnica narativă. Mult m-am frământat cum să scriu. Dacă să scriu din afară sau dinăuntru. El povestea turnătorii, şi în registrul sincer, şi în cel nesincer, iar asta mi-a permis să fac trecerile tensionate între un plan şi celălalt. Acum, nu ştiu dacă o să mai scriu la persoana I. Bine, au fost unii care m-au întrebat dacă am fost turnător. Cea mai mare realizare a mea în viaţa asta este: faptul că nu am fost turnător.
Deşi aţi fost invitat la Securitate de vreo două ori.
Da. Poate familia e o realizare mai mare, dar nu m-aş mai fi bucurat de familie dacă aş fi acceptat… Mi s-a propus şi am refuzat, nu cu un curaj nebun, ci cu o frică nebună.
Credeţi că aţi avut de câştigat sau de pierdut în viaţă păstrându-vă moralitatea?
Am pierdut lucruri care nu contau şi am câştigat lucruri care contează, mai ales liniştea. În general, sunt sperios şi mă angoasez repede. Vă daţi seama dacă aş avea un secret, dacă ar fi o hârtie scrisă, o turnătorie cu prietenii mei sau cineva m-ar ameninţa, păi… mor!
Cărţile dumneavoastră recente sunt pe subiecte serioase, cumva îndepărtate de umorul de altădată de la Academia Caţavencu. Deşi, în romane, mai răsare câte o glumă din când în când, pare că nota e ceva mai sobră. Ce rol mai joacă umorul în scrisul dumneavoastră?
Mă gândesc că atunci când am nevoie de umor şi simt că trebuie pentru detensionare, pentru a face cu ochiul cititorului, am marele avantaj că ştiu de unde să-l iau.
Jonathan Coe spunea că responsabilitatea sa este să prezinte condiţia umană, iar lucrul acesta ar fi imposibil fără umor.
Ei, iată, am crezut c-am spus eu şi nu mi-am amintit. (râde) Da, am avut umor şi în „Sărbătoarea Corturilor”, e o scenă în care personajul e angajat să citească pentru orbi din literatura română… Cine caută să se şi destindă găseşte acolo o mică poeniţă. Sper. Cred că umorul, dacă e bun, e o formă de înţelepciune.
Vă gândiţi să publicaţi o carte la o anumită perioadă?
Am văzut că sunt scriitori care scot o carte pe an, aş putea să fac şi eu asta, dar n-am niciun interes… Când vezi câte cărţi sunt! Vreau să pot să nu scriu cărţile pe care pot să nu le scriu şi să scriu doar cărţile pe care nu pot să nu le scriu. Cam asta este. Pare complicat, dar e simplu. Dacă o carte nu mă împinge, nu mă chinuie, nu mă sechestrează , nu o scriu.
Ioan T. Morar (n. 13 aprilie 1956, Şeitin, judeţul Arad) a absolvit în 1981, ca şef de promoţie, Facultatea de Filologie a Universităţii din Timişoara, secţia română-franceză. În perioada 1981-1986 a fost profesor de limba şi literatura română la Liceul Industrial „Textila” din Lugoj. Din 1987 devine redactor al revistelor Viaţa studenţească şi Amfiteatru. După 1989 lucrează la Cuvîntul şi Alianţa Civică. În 1990-1991 este redactor-şef la „Varietăţi”, TVR, de unde pleacă prin demisie. Este membru fondator al Academiei Caţavencu. Din toamna anului 2004 până în 2009 este şi senior editor la Cotidianul. A realizat mai multe emisiuni de televiziune, activând, până în 1996, în grupul Divertis. În 2010 a fost numit consul general la Marsilia, funcţie din care a fost schimbat în 2012. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România. A publicat volumele de versuri: Vară indiană (Albatros, 1984; volum distins cu premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor), Fumul şi spada (Cartea Românească, 1989), Şovăiala (Brumar, 2000; volum distins cu premiul pentru poezie al Uniunii Scriitorilor), Neruşinarea (Brumar, 2003) şi Paloarea (Brumar, 2010). Poeziile sale au fost traduse în engleză, franceză, polonă, spaniolă şi maghiară, în antologii şi reviste culturale. Romanele sale au fost publicate la Editura Polirom: Lindenfeld (ed. I, 2005; ed. a II-a, 2006; ed. a III-a, 2013; roman distins cu Premiul Naţional de Proză al Ziarului de Iaşi), Negru şi Roşu (2013; roman nominalizat la Premiul „Cartea anului 2013” acordat de revista România literară), Cartea de la capătul lumii (ed. I, 2007; ed. a II-a, 2015) şi Sărbătoarea Corturilor (2016). (sursa: polirom.ro)
scrie un comentariu