O viață amânată. Memoriile bibliotecarei de la Auschwitz de Dita Kraus a apărut la Editura Polirom, în traducerea lui Dan Sociu.
Viaţa extraordinară a Ditei Kraus, supravieţuitoare a Holocaustului, a inspirat un bestseller internaţional. Aceasta este povestea sa adevărată, de la ororile lagărelor naziste la fuga de dictatura comunistă şi la plecarea în recent înfiinţatul stat Israel, în căutarea unei noi patrii.
Născută într-o familie de intelectuali evrei, Dita Polach a mers la şcoală, s-a jucat cu prietenii şi nu s-a perceput niciodată ca fiind diferită – pînă la ocuparea Cehoslovaciei de către Germania nazistă. Deportaţi în ghetoul de la Terezín, apoi la Auschwitz şi la Bergen-Belsen, Dita şi familia ei au trăit ororile de neimaginat ale lagărelor, tatăl şi bunicul murindu-i în timpul detenţiei, iar mama, la scurt timp după eliberare. La Auschwitz, fata de doar 14 ani a avut în grijă cea mai mică bibliotecă din lume, alcătuită din cele cîteva cărţi pe care prizonierii reuşiseră să le salveze din bagajele celor aduşi în lagăr şi care le-au oferit atît copiilor ce aveau să fie trimişi în camerele de gazare, cît şi învăţătorilor acestora care le-au împărtăşit soarta o iluzie de normalitate într-o lume de coşmar. Dar povestea Ditei nu se opreşte la Holocaust; ea priveşte şi mai departe, la viaţa pe care şi-a reconstruit-o după război: căsătoria, plecarea din Cehoslovacia comunistă şi stabilirea în Israel, traiul în kibbutz, bucuriile şi necazurile maternităţii. O relatare extraordinară, despre o viaţă incredibilă, voinţa de a trăi şi speranţa neclintită într-un viitor mai bun.
Cartea poate fi cumpărată de la:
„Faptul că am cunoscut-o pe Dita Kraus este unul dintre cele mai importante lucruri care mi s-au întîmplat vreodată.” (Antonio G. Iturbe)
Fragment
Auschwitz‑Birkenau, sectorul BIIb
A doua zi dimineață, mama, tata și cu mine am fost înghesuiţi într‑un vagon de marfă cu zeci de alți oameni, până n‑a mai rămas niciun spațiu liber. Ușa glisantă a fost trântită și ne‑au închis. Nu erau ferestre, doar o crăpătură îngustă în plafon. Nu ne puteam așeza și stăteam înghesuiți unii într‑alții. În timpul călătoriei, am aranjat bagajele unele peste altele, să facem loc câtorva persoane să stea pe podea. Aveam o găleată în care ne făceam nevoile – și o foloseam fără să ne putem feri de ceilalți. S‑a umplut imediat și n‑aveam cum s‑o golim. E imposibil de descris duhoarea… lipsa de aer… Era liniște; șocați de oroarea realității în care ne aflam, nimeni nu scotea o vorbă.
Nu‑mi amintesc cât a durat drumul. Poate două zile și o noapte sau două nopți și‑o zi. Trenul oprea adesea timp de mai multe ore. Ne așezam pe rând pe podea. O fată se pusese pe grămada de bagaje, de unde putea să vadă afară și să citească numele gărilor. Ne‑am dat seama că ne îndreptăm spre Polonia.
Trenul plin cu peste 2.500 de oameni a ajuns la destinație noaptea. Printre luminile orbitoare, bărbați în uniforme dungate de prizonieri strigau: „Raus, raus, schneller, schneller. Lăsați bagajele!”. Şi ne loveau cu nişte reteveie. Pe rampă stăteau cei de la SS, cu ciobănești germani care lătrau; se auzeau urlete, țipete, un haos total. „Bărbații aici! Femeile aici! Rânduri de câte cinci! Formați o coloană!” Am auzit cuvântul Auschwitz.
Deci am ajuns aici, mi‑am zis eu. În faimosul lagăr de concentrare de la Auschwitz.
Bagajele ne‑au rămas în vagoane, împreună cu câteva cadavre. […]
Mama a reușit cumva să păstreze una dintre genți. Șocați și dezorientați, orbiți de proiectoare, am mărșăluit pe lângă garduri spre una dintre barăci. Ne‑am înghesuit unii într‑alții pe podeaua rece, în ger, și am încercat să adormim. Bărbații au fost separați de noi; eram numai femei și copii. Mama avea în geantă ceva de mâncare, pus cu greu deoparte, în ghetou, pentru călătoria în necunoscut. Știam că o să ni se ia geanta. Am mâncat cât am putut, iar restul l‑am împărțit femeilor din jur.
În altă baracă a trebuit să ne dezbrăcăm și să facem un duș rece, în timp ce câţiva militari din SS se uitau la noi de pe margine, râdeau și comentau. Nu aveam nici haine, nici prosoape. Am fugit ude prin frigul îngrozitor spre altă baracă. În mod miraculos, eu încă purtam ghetele. Prizonierele ne‑au aruncat zdrențe dintr‑o grămadă. O altă prizonieră ne‑a aruncat papuci vechi de diverse forme din altă grămadă, fără să țină cont de mărimi. Am încercat să facem schimb între noi, pentru a găsi nişte mărimi potrivite. Apoi am stat ore la coadă să ni se tatueze un număr pe antebraț. Mie mi‑au făcut un 7, după care s‑a terminat cerneala din seringă. Cifra 3 era abia vizibilă. Cu cerneală proaspătă mi s‑au făcut următoarele cifre, numărul întreg fiind 73305. Mama a primit numărul următor.
Ne‑a copleșit deznădejdea. În momentul ăla, am decis împreună cu mama să murim. Ajunseserăm la culmea disperării. Nu mai aveam niciun strop de speranță și nu voiam să trăim. Dar nu exista niciun mijloc practic de a ne sinucide, nu aveam nici armă, nici funie, nici cuțit. Trebuia să continuăm.
Dita Kraus, născută la Praga, a fost deportată împreună cu părinţii săi în 1942, cînd avea numai 13 ani, în lagărul de concentrare de la Terezín, apoi la Auschwitz, unde tatăl ei a murit. Ea şi mama sa au fost trimise la muncă forţată în Germania, iar în cele din urmă, în lagărul de la Bergen-Belsen. La puţin timp după eliberare, mama Ditei a murit. După război Dita s-a căsătorit cu scriitorul Otto B. Kraus, care fusese şi el prizonier la Auschwitz. Au emigrat în 1949 în Israel, unde au lucrat amîndoi ca profesori. Dita Kraus este eroina bestsellerului internaţional al lui Antonio G. Iturbe Bibliotecara de la Auschwitz, iar Otto B. Kraus a scris un roman despre experienţele sale.
scrie un comentariu