„Proza Oanei Paler, de tip psihologizant cu tentă de roman polițist, surprinde prin acuitatea detaliului, minuția documentării și caracterul tranșant al deznodământului.” Am făcut aceste note acum câteva zile în cronica romanului „Stadii”, iar acum vă invit să aflaţi de la Oana Paler detalii asupra modului în care şi-a construit cartea, de la copertă şi diferitele straturi de interpretare până la publicul căruia i se adresează.
Dragă Oana, titlul romanului e unul ușor neobișnuit, el intrigând și, deopotrivă, stârnind imaginația. În ce cheie ai dori să fie interpretat?
Titlul romanului se leagă de ideea de nivel în jocurile PC/în etapele vieții. Există mereu un next level, toate reflectând de fapt o progresie, ca în matematică. Doar că în matematică sau în scenariul de joc PC, nu intervine hazardul/accidentalul, ca „să strice” progresia. Stadiul este o reflectare a finitudinii (pentru că el se epuizează), dar stadiile reprezintă șirul (infinit) de etape, fiecare având-o la bază pe cea anterioară.
Dată fiind profesia ta de bază, m-aș fi așteptat ca personajele romanului să fie elevi/ adolescenți. Și cu toate acestea, nu, personajele sunt oameni maturi, cu angoase, frustrări, traume, fobii. Au existat prototipuri reale ale personajelor create sau ele sunt în întregime plăsmuiri ale imaginației?
În spațiul literar românesc contemporan mai curajos există două tendințe majore, una este autoficțiunea, cealaltă, îngroparea narațiunii. Eu le-am ocolit pe ambele. Chiar dacă „narațiunea a murit”, nevoia de narațiune încă e vie. Cât despre autoficțiune, e un teritoriu foarte dificil și controversat. Există, cred, la noi, poate doi sau maximum trei autori care chiar au ceva de spus pe zona aceasta. Cât despre raportul realitate-plăsmuire, acolo e mereu un mixaj, ficționalizezi ce merită, construiești cât poți, personajele capătă autonomie și apoi te iei tu după ele, nu mai merge doar să construiești și începi să te gândești cam ce ar putea face personajele tale și ce ar putea spune în anumite contexte pe care le creezi. Contextul însă e cel mai dificil de creat, acolo intervine experiența de viață, pentru că imaginația își arată limitele.
Cumpărând o cafea virtuală, ajutaţi proiectul citestema.ro:
Personajul principal este un IT-ist, având un ușor aer de alienare, lucru ce pare să se încadreze în stereotipurile asociate profesiei de programator/informatician. Ai realizat o documentare minuțioasă în această zonă, dar și în zona bolilor din spectrul autist, și în multe altele. Care au fost sursele de documentare pentru acest roman?
În afară de un tratat de medicină legală, pe care l-am citit cu dicționarul (tot medical și acela), alte surse academice nu am avut. Viața însă m-a plasat alături de niște oameni cu experiență vastă în diferite domenii, iar eu, ca o colecționară de bizarerii cu iz literar, le-am stocat undeva și apoi le-am împrumutat personajelor mele. Cât despre programatori, dacă e să-i numim așa global, deși există specializări și nișe multe, ei au o latură artistică foarte pronunțată, mai ales creatorii de scenarii de jocuri PC. Pe de altă parte sunt și gamerii, iar între ei și pasionații de literatură nu văd prea mari diferențe, ambele preocupări au cam aceleași motivații și generează cam aceleași efecte: conflict cu realul, insatisfacție că realul nu e la fel de pasionant, dorința de a proiecta și de a controla. Marii cititori „se îmbolnăvesc”, la fel ca gamerii sau creatorii de jocuri, amestecă realul cu scenariile/cu narativul. În plus, jocurile foarte bune, de tipul celui la care se face referire în roman, The Stanley Parable, cu o grafică retro, au o componentă artistică și filosofică foarte pronunțată, sunt deja subiect de studiu antropologic.
În carte se împletesc, în mod fericit, suspansul specific romanului polițist cu analiza psihologică. Cum ai reușit să reunești cele două tehnici, astfel încât produsul finit să aibă coerență și proporție?
Combinația cred că s-a clasicizat deja în cinematografie, există de foartă multă vreme schema policier-ului pliată pe psihologic. Ele merg bine împreună dacă miza filmului sau a textului este să construiască un profil al „criminalului”, pentru că ne interesează întotdeauna cum funcționează mintea unui astfel de om, de ce face ceea ce face și cum trăiește cu sine, nu? De unde și succesul genului, bine realizat de exemplu în varianta nordică, mai noir, decât în cheia comercială a americanilor sau cea prea poetică a francezilor. Romanul polițist este însă cam butaforic, ceea ce eu am încercat să evit (sper că am și reușit), ca să nu intru în zona paraliteraturii, dar am construit deliberat un final în acest registru, fără să renunț însă la un soi de metafinal, care ar putea situa romanul într-o altă zonă, mai apropiată de jocurile PC, prin ideea posibilității suprascrierii prezentului.
Se spune că fiecare lucrare își are publicul său. Cărui tip de public i se adresează romanul tău?
Grea întrebare... Aș vrea un public curios și inteligent, rebel și tânăr, nu ca vârstă neapărat, ci ca deschidere. De adresat, li se adresează cred mai mult celor care știu deja câte ceva despre viață și care nu se tem de zonele mai dark ale ei.
Proiectezi deja ceva nou sau deocamdată savurezi ieșirea în lume a romanului tău de debut? La ce să se aștepte cititorii în viitor, din punct de vedere literar?
Ambele. E întotdeauna bine să nu joci totul pe o singură carte, adică în speță, după ce ai scos un roman, să te fixezi pe așteptări legate de receptarea lui, pentru că asta creează anxietăți, așa că e de recomandat să te gândești și la un nou proiect, drept care da, am în minte o schiță, e tot o prelucrare a unei teme clasice (ca în romanul de față), poate mai pretențioasă și mai puțin mainstream, cam atât pot spune acum.
Lansarea unui roman este momentul în care, după scrierea sa, el se îndepărtează de autor, căpătând, cumva, o viață proprie, și putând avea parte atât de critici, cât și de laude. Ești dornică să auzi cât mai multe laude, „validări” ale muncii tale, sau ai aprecia mai mult criticile, ca surse de îmbunătățire a procesului scrierii? De asemenea, ne poți spune câte ceva despre ilustrația de pe coperta romanului?
Aștept orice formă de reacție la romanul meu, de la hate până la wow, mă bucură ideea în sine de reacție, nu emit pretenții. Firește că mi-aș dori un succes de critică, e visul oricărui scriitor care are la bază o formație de filolog, până acum am câteva reacții pozitive din partea celor care m-au girat, anume autorii referințelor de pe coperta a patra, Al. Cistelecan, Costi Rogozanu și Adrian Lesenciuc, nume cu rezonanță. Din partea publicului (mă refer la cititorii de până acum, cei cu care am intrat în contact), feedbackul este excelent aș putea spune, se pare că romanul poate fi citit în mai multe feluri, oamenii spun că nu plictisește, ceea ce e foarte bine, am propuneri de interviu de la bloguri de carte până la revistele glossy, nu resping abolut nicio zonă. Only no publicity is bad publicity, ca să adaptez… Critica adevărată, ca să zic așa, cu argumente de specialist, cea pe care deja mi-am asumat-o pentru că a existat pe draftul romanului, a fost deosebit de utilă. „Validarea” cu cel mai mare impact emoțional a fost o postare pe Facebook (legată de cartea mea) a scriitorului pe care-l apreciez cel mai mult.
În ceea ce privește ilustrația de pe copertă, sper să atragă atenția, pentru că este realizată de un cunoscut artist ilustrator italian, Simone Rotella, multipremiat la nivel internațional, cu lucrări apărute în publicații cum ar fi La Stampa și Corriere della Sera și colaborări cu British Museum. Cu Simone am avut o colaborare excelentă (de care sunt și foarte mândră), i-a plăcut ideea romanului meu, îl numește foarte sugestiv pe David, eroul-narator, a digital traveller, iar ilustrația reflectă, în stilul artistului, niște idei de bază ale textului.
Finalul romanului tău pare să spună că nicio faptă (fie și accidentală) reprobabilă nu rămâne nepedepsită. Crezi în existența unei forțe superioare (indiferent că este divină sau de altă natură), care (re)pune lucrurile într-un echilibru universal?
Nu aș putea răspunde la această întrebare fără să le induc, totodată, cititorilor, un anume mod de a vedea romanul, ceea ce evit cu obstinație. Pot spune doar că, dacă vrem să dăm un sens lucrurilor, mintea noastră cumva se setează să vadă tipare, soluții, legături între puncte care poate n-au nicio treabă unul cu celălalt. O forță superioară cui? Omului? Dacă este omul creatorul sensului? Sau dacă există instanțe supraumane/transumane? Cine crede că da, există, greșește la fel de tare ca cel care crede că nu. Cel mai onest (dar și cel mai greu) este să realizezi că nu știi și să accepți incertitudinea ca pe un dat existențial, asta dincolo de orice teorie sau ipoteză de tip filosofic sau religios în sens dogmatic. Echilibrul este și el un dat, a spus-o foarte frumos Kant, în natură nu există neregularități, iar dacă credem că am descoperit așa ceva, nu înseamnă decât că regulile presupuselor neregularități nu ne sunt cunoscute încă.
Ce gânduri le-ai adresa cititorilor site-ului www.citestema.ro?
În primul rând, vreau să le mulțumesc celor care se ocupă de acest site, adică vouă, și mai ales ție, Stela Călin, pentru că te-ai gândit să-mi faci și mie loc printre scriitorii cunoscuți, văd la voi o investiție de timp și un efort de apreciat. Urmăresc site-ul cu interes. Oamenii au nevoie de aceste forme de exprimare, mai ales că online-ul câștigă tot mai mult teren pe partea de reviste literare și platforme (unele foarte curajoase și reușite), concurând serios variantele print. Pe cititori îi sfătuiesc să țină aproape, să vă urmărească și să contribuie și ei, să comenteze, să posteze, interactivitatea face ca lucrurile să fie vii, creează o dinamică și o apropiere mai mare între artiști/scriitori și publicul lor.
Oana Paler, „Stadii”, Grupul Editorial Rocart, anul publicării: 2023, nr. pagini: 204
Puteţi cumpăra cartea de la:
scrie un comentariu