Eric-Emmanuel Schmitt e un magician bun: într-o lume nebună şi, din păcate, tot mai artificializată, el ne propune o parabolă minunată despre forţa iubirii şi puterea tămăduitoare a reîntoarcerii la natură.
În „Félix şi izvorul invizibil” Schmitt ne poartă, cu expresivitatea şi dezinvoltura consacrate, prin universuri atât de diferite, încât par de pe planete distincte. De la veselul bistro plin de însufleţire şi culoare, intitulat anecdotic „La muncă”, până la sobrul peisaj african, dominat de măreţia fluviului Senegal, e o distanţă pe care autorul o parcurge cu eleganţă şi naturaleţe, într-o poveste simplă şi emoţionantă.
În cartierul parizian Belleville, cafeneaua „La muncă”, a senegalezei Fatou, catalizează toate energiile pozitive din jur, graţie bunei dispoziţii şi pasiunii de a trăi clipa pe care le exprimă Fatou şi fiul său, Félix. Lor li se alătură personaje cu nume pitoreşti şi caractere şi mai pitoreşti (Simone – travestitul, Sophronidès – filosoful, Robert Larousse – cititorul de dicţionare, domnişoara Tran – taciturna), într-o comuniune spirituală ce le conferă statutul de familie extinsă a lui Félix, crescut fără tată.
Această joie de vivre este destabilizată de planurile de extindere a cafenelei, pe care Fatou le face la propunerea domnului Tchombé. Presimţindu-şi iminenta moarte, acesta doreşte să-i cedeze „Paradisul smochinei”, însă chestiuni birocratice par să facă această acțiune imposibilă. Credincioasă promisiunii făcute domnului Tchombé, Fatou e apăsată de povara nerespectării ei, devenind, în scurt timp, doar o umbră a celei ce fusese cândva vesela patroană. E momentul în care Félix, deşi doar un copil în vârstă de 12 ani, se simte dator să facă tot ce îi stă în putinţă pentru a-şi salva mama.
Într-o desfăşurare de întâmplări redate cu ironie şi amuzament, Schmitt ne poartă prin universul farsorilor ce promit vindecarea lui Fatou şi readucerea ei la viaţă. Căci Fatou pare lipsită de energie vitală, precum o plantă fără lumină. Veselia ei molipsitoare şi bucuria de a-şi ajuta clienţii sunt înlocuite de manii şi automatisme, îndeplinite absent, de departe, dintr-un pustiu sufletesc ce pare fără întoarcere.
Apariţia aproape providenţială a tatălui lui Félix, personaj cvasi-absent din viaţa fiului său, ajută la întregirea unui lanţ rupt în urmă cu multă vreme, atunci când Fatou, copilă fiind, şi-a pierdut părinţii, refuzând să accepte acest lucru şi să-i poată reda, astfel, circuitului firesc al naturii.
„M-am aplecat spre Vrăjitor.
– Chiar e cenuşa lor?
– Nu ştiu, Félix. Poate că da… Poate că nu…
Important e ritualul. Esenţial e ca mama ta să îşi asume transformarea alor ei în morţi. Şi să-i redea naturii. Care să le permită să îşi continue drumul. Să le confere prezenţa absenţilor. Şi să ia cu ea o amintire blândă, paşnică, în cel mai adânc colţişor al inimii ei. De acum, străbunii voştri vor locui împreună cu voi, la Paris. Şi, din timp în timp, veţi împrăştia nisip pe podeaua bucătăriei, pentru a le oferi un loc de odihnă. Ritualurile folosesc la a da carne sufletului.”
Reîntoarcerea la tărâmurile copilăriei deblochează în Fatou emoţii pietrificate, ajutând-o să se reconecteze la energiile ancestrale ale Africii, care o vindecă de neputinţele unor amintiri blocate într-o altă dimensiune a spiritului. Fatou e redată vieţii şi vitalităţii ei native, iar Parisul e reinterpretat într-un exerciţiu mental de remodelare, în sensul spiritualizării sale.
„Am înţeles că Mami risca o recădere în acest oraş care a asasinat natura şi care a ucis inclusiv morţii, fiindcă la Paris chiar şi morţii sunt morţi. Papa Loum şi Arhimede, câinele lui mistic, aveau dreptate: trebuie o metodă prin care iraţionalul să îşi facă loc în raţional. […]
Nu eram atenţi numai la peisaj, ci şi la interstiţiile lui. Îşi pierduse de acum platitudinea. Mami privea Parisul cu ochii cu care se uita la savană şi la junglă. Pentru noi nu exista decât o singură interdicţie: aceea de a limita realitatea la vizibil. Papa Loum mă avertizase: Africa e imaginaţia pe Pământ. Europa e raţiunea pe Pământ. Nu vei cunoaşte fericirea decât aducând calităţile uneia pe teritoriul celeilalte.”
Cu această poveste frumoasă despre dragoste şi natură, scrisă cu umor şi bucurie, Schmitt ne provoacă, simplu, să medităm asupra ideii că adevărata cunoaştere nu se relevă prin ceea ce este vizibil (imagini), ci prin ceea ce este invizibil (simboluri). Căci acestea condensează, laolaltă cu ritualurile, o formă sublimată de energie de care şi omul modern (sau, poate, mai ales el!) are nevoie pentru a se reconecta cu natura şi a (re)deveni fericit.
Eric-Emmanuel Schmitt, „Félix şi izvorul invizibil”, Editura Humanitas Fiction, anul publicării: 2020, nr. pagini: 144, traducere: Doru Mareş
Cartea poate fi cumpărată de la:
Fotografie reprezentativă de Helena Lopes pe Unsplash
scrie un comentariu