„Un roman bun poate determina destinul unui om” – interviu cu scriitorul Radu Aldulescu

Acum vreo 20 de ani, Radu Aldulescu s-a despărţit de ultimul loc de muncă, redacţia publicaţiei săptămânale „Baricada”. De atunci, trăieşte doar din scris, fără salariu. Într-o ţară în care, după cum mărturiseşte, „romancierul este un specimen pe cale de dispariţie”, a reuşit să publice şapte romane. Deşi nu vinde bine (1000 de exemplare pe roman), duce povestea scrisului mai departe în speranţa că într-o zi literatura română de valoare va câştiga recunoaşterea internaţională.

– De când scrieţi, domnule Aldulescu? Nu v-aţi plictisit de scris?

– Scriu de când mă ştiu şi nu cred că voi apuca vreodată să mă plictisesc. Scrierea romanului se face zilnic, câteva ceasuri pe zi şi ca în orice activitate de acest gen, ce presupune nu doar meşteşug deprins prin repetare a unor gesturi, dar în bună măsură şi creativitate, inspiraţie, un ce care vine nu se ştie de unde, cheamă periodic oboseala şi plictiseala care te silesc să iei o pauză, mai lungă sau mai scurtă. În timpul scrierii unui roman iau pauze de câteva zile sau câteva săptămâni, iar între romane, de când termin unul până mă apuc de altul, iau pauze ceva mai mari, de câteva luni sau un an.

– Armata v-a inspirat extraordinar de bine pentru scenariul filmului „Terminus Paradis”, bazat, trebuie s-o amintim, pe romanul „Amantul Colivăresei”. Cum l-aţi „construit” pe căpitanul Burcea? Este şi un rod al propriilor amintiri acest personaj?

– Căpitanul din filmul Terminus Paradis este construit în spiritul lui Lucian Pintilie, ca şi întreg filmul de altfel. Căpitanul din Amantul Colivăresei, atmosfera mediului ostăşesc de acolo, ca şi întreaga carte, este desigur concepută în spiritul meu, destul de diferit faţă de cel al regizorului, dar având probabil unele similitudini stilistice, de vreme ce Pintilie a citit cărţile scrise de mine până atunci şi i-au plăcut până într-atât că a vurt să facem un film împreună. Nu mai spun că lucrurile se întâmplă în contexte diferite, care le marchează diferit. Soldaţii mei îşi fac de lucru într-o cărămidărie dintr-o pădure, într-o vreme când armata era folosită cu precădere în construcţii, reparaţii de terasamente şi munci agricole, în timp ce soldaţii lui Pintilie trăiesc într-un soi de regim penitenciar de imediat după revoluţie, în care se întâmplă evadări din unităţi şi crime. Eu i-am pus la dispoziţia lui Pintilie poveşti, întâmplări şi personaje cu tot cu numele lor. Am încercat să-i dau unele sugestii în timpul filmărilor de care n-a ţinut cont. Oricum, nu mă regăsesc în film, am o sumedenie de obiecţii stilistice pe care nu e locul să le descriu aici. Filmul a luat totuşi un premiu important, din care eu personal nu m-am ales cu nimic, poate tot din pricina faptului că nu mi-a plăcut.

– Aţi debutat în 1993, cu „Sonata pentru acordeon”. Anul acesta vi s-a publicat cel de-al şaptelea roman, „Ana Maria şi îngerii”. Sunt multe sau puţine?

– Nu-mi prea pun problema dacă-s multe sau puţine cărţile pe care le-am publicat. Deşi în scris şi mai ales în scrisul romanului, este o relaţie între calitate şi cantitate, cea dintâi preocupare a mea este să scriu romane bune. Ultimii douăzeci de ani au fost extrem de nepropice publicării de roman, dar cu toate astea m-am ambiţionat, prosteşte cumva, împotriva curentului, să cred că e un timp propice scrisului de roman, dincolo de faptul că romanul nu se cumpără, nu se vinde, nu se promovează, nu se plăteşte, decât doar dacă e scris de Cărtărescu, Mihaela Rădulescu, Adrian Păunescu, Pavel Coruţ şi alţii asemenea lor. În ce măsură aceştia sunt romancieri şi scriitori, nu mai comentez. De o viaţă scriu aşteptând vremuri mai bune pentru literatură, pentru receptarea ei adică. N-aş mai avea prea mult de aşteptat, dat fiind că am o vârstă, la care orice fel de aşteptări se limitează de la sine. Am posibilitatea să public, ceea ce e foarte bine, fără să însemne mare lucru – un roman publicat-vândut în mai puţin de o mie de exemplare e ca şi cum n-ar fi… În astfel de condiţii, care ţin de anormalitatea vremurilor şi locului în care trăim, practic nu mai contează dacă scrii cărţi multe sau puţine.

– Romanele dumneavoastră prezintă realitatea dură, fără perdea. Cum reuşiţi să vă menţineţi urechile deschise la actualitatea aceasta inundată de informaţii? Cum separaţi grâul de neghină?

– Capacitatea de a discerne şi de a vedea dincolo de ce se vede şi se spune, ceva cu totul opus, cel mai adesea este o calitate de căpătâi a scriitorului şi a artistului, în general. Artistul adevărat e în primul rând un vizionar, iar asta se vede, în primul rând, în felul cum opera lui înfruntă posteritatea. Separarea grâului de neghină, cum spui tu, e posibilă graţie unei intuiţii sau instinct propriu artistului.

– Mihai Zamfir v-a comparat cu Céline. Daniel Cristea-Enache a spus despre „Amantul Colivăresei” că este „o carte excepţională”, iar Ştefan Agopian v-a remarcat drept „unul dintre puţinii noştri prozatori născuţi şi nu făcuţi”. Există şi păreri negative despre scrierile dumneavoastră?

– Există o regulă a jocului sau o lege nescrisă care-i interzice autorului să comenteze comentarii ale criticilor la cărţile lui, favorabile, dar mai ales nefavorabile. Dacă o carte nu se poate apăra singură, este inutil, neavenit şi neelegant până la urmă ca tu, autor, să te apuci să polemizezi cu cei care ţi-au criticat-o. Există, desigur, şi păreri negative despre scrierile mele, dar ca şi în cazul părerilor pozitive, mă feresc să le contabilizez public şi să le comentez, fie chiar şi într-un interviu.

– Pentru că a venit vorba de interviuri, spuneaţi în revista „Ramuri” că „literatura română va prospera şi se va impune prin premii importante în Occident obţinute de mari romancieri”. Vă menţineţi afirmaţia? Dacă da, credeţi că aţi putea fi unul dintre acei „mari” pe care îi aşteptaţi?

– Afirmaţia mea de acum câţiva ani era în consens cu speranţa intens empatizată că aşa se va întâmpla în cele din urmă. Chiar dacă în timpul scurs de atunci s-a întâmplat cu totul dimpotrivă – piaţa cărţii din România încă a căzut şi suntem percepuţi chiar şi mai rău pe piaţa occidentală de carte – n-am decât să-mi menţin afirmaţia, dat fiind că e de datoria mea să sper. Speranţa moare ultima. Conform regulii jocului descrisă mai devreme, nu mă pot autopropune ca unul din marii scriitori pe care îi aştept.

– Ce le puteţi spune celor care nu-l cunosc pe scriitorul Radu Aldulescu?

– Deşi pare cumva aiurea pentru un scriitor, practic nu sunt o persoană publică şi practic nici o instituţie culturală din România n-are interes să facă din mine aşa ceva, nemaivorbind de faptul că obiceiul cititului cam este pe cale de dispariţie la noi. Criza de aici începe – la baza tuturor crizelor din România este în primul rând o criză a spiritului.

– De ce ar trebui cineva să vă citească?

– În primul rând, eu nu îndemn pe nimeni să mă citească. Ar fi o mare gogomănie din partea mea. Totuşi, cei care au ajuns la romanele mele şi la textele mele din reviste literare, din proprie iniţiativă sau îndrumaţi de alţii, aş vrea să cred că n-au avut decât de câştigat, tot aşa cum şi eu am avut de câştigat enorm citind din marea literatură a acestei lumi. Un roman bun, o capodoperă, dacă nu poate schimba soarta lumii, poate uneori fi în stare să determine destinul unui om. Un roman e o lume la care cititorul se raportează, o istorie parte din istoria acestei lumi din care facem cu toţii parte, aşa încât, printre alte soiuri de experienţe, din cititul romanelor omul poate afla multe lucruri despre el însuşi.

– Care este cel mai bun roman românesc apărut în ultimii 20 de ani?

– Sunt destule romane româneşti bune apărute în ultimii 20 de ani. În plus, în literatură, sunt neavenite şi inoperante clasamentele de tipul celor din fotbal. Şi totuşi, ele se practică şi fac deliciul autorilor la noi, ca un joc debil-inutil, care să suplinească o sumedenie de lipsuri: reprezentativitate în străinătate prin premii internaţionale importante obţinute de scriitorii români, posibilităţi de promovare în ţară şi o piaţă a cărţii de nivel mediu barem faţă de Europa, premii naţionale constând în sume mai mari decât un salariu minim pe economie etc… Dacă toate astea lipsesc, autorului român şi criticului nu le mai rămân decât să facă clasamente cu cele mai bune romane din ultimii 20, 15 sau 10 ani. Clasamente pentru uz intern la o adică, apte de a zgândări orgolii, fără nici o relevanţă, în fapt. Ceea ce mi se pare relevant şi trist, dar şi dătător de speranţă, este că-n ultimii douăzeci de ani au mai rămas câţiva, tot mai puţin romancieri, care în mediul ăsta literar nenorocit, încercat de tot felul de vicisitudini, continuă să-şi vadă de treabă aplicat, făcând abstracţie de faptul că nu sunt preţuiţi la adevărata lor valoare. Cine a mai auzit de romancieri precum Şerban Tomşa, Constantin Ciucă, Nichita Danilov şi alţii asemenea lor, unii şi mai obscuri? Ce instituţie culturală care se respectă ar fi dispusă să investească în promovarea lor? Nici una. Trăim în România şi asta aproape că ne interzice să vorbim despre literatură, chit că suntem tentaţi să facem clasamente.

– În încheiere, revenind la armată, ce credeţi, dacă v-aţi trezi cu grad de maior, ce aţi face?

– Ha, ha… E o fantezie, dar nu am aptitudinile necesare nici pentru caporal, dar pentru maior! În armată, îţi trebuie nişte calităţi pe care eu nu le am. Dacă ar fi salariul mai mare, aş sta pe gânduri… Aşa, cred că aş pune hainele pe scaun şi aş pleca.

---

„Cărtărescu e un scriitor mai popular, mai cunoscut şi mai vândut decât mine. El a devenit sau a trebuit să devină un produs de marketing, care a pus în umbră până aproape de dispariţie scriitorul. Sincer, fără nici un strop de ipocrizie, n-aş vrea să fiu în pielea lui. N-aş fi crezut vreodată, cu 15 ani în urmă sau mai mulţi, că cenzura economică va avea un astfel de efect asupra literaturii, făcându-i de zece ori mai mult rău decât i-a făcut cândva cenzura ideologică. Un strop de noroc vine din partea unei generaţii de critici tineri, care dincolo de rezultatele căutărilor de pe google, dincolo de tiraje şi vânzări, stabilesc canoane şi ierarhii valorice în literatura noastră, atâta cât a mai rămas din ea.”

„Romancierul este, în momentul de faţă, în România un specimen pe cale de dispariţie. De ce? Pentru că asta s-a urmărit de la bun început, imediat după revoluţie, ca locul romancierului ca scriitor să fie uzurpat şi ocupat de nişte autori de teze de doctorat uşor ajustate beletristic, eseuri socio-politice, memorii, jurnale, lucrări istorice şi aşa mai departe. Scriitorii din România acestor vremuri se numesc Liiceanu, Pleşu, Patapievici, secondaţi îndeaproape de cei care-i susţin şi fac ceva asemănător lor, care n-au prea mult de-a face cu literatura: Radu Paraschivescu, Neagu Djuvara, Vladimir Tismăneanu şi alte elite culturale de acest fel, care au ajuns în fruntea bucatelor scriitoriceşti cu preţul uciderii literaturii.”

„Scriu în locul unde locuiesc, de obicei dimineaţa, până spre prânz. Uneori scriu şi după prânz. Noaptea nu scriu niciodată.”

---

Radu Aldulescu s-a născut la 29 iunie 1954 la Bucureşti şi a debutat în 1993 cu romanul „Sonata pentru acordeon” (Editura Albatros), pentru care a primit Premiul Uniunii Scriitorilor din România. A mai publicat romanele: „Amantul Colivăresei” (ediţia I, Nemira, 1996; ediţia a II-a, Cartea Românească, 2006), „Îngerul încălecat” (Phoenix, 1997), „Istoria eroilor unui ţinut de verdeaţă şi răcoare” (ediţia I, Nemira, 1998; ediţia a II-a, Cartea Românească, 2007), „Proorocii Ierusalimului” (ediţia I, Editura Publicaţiilor pentru Străinătate, 2004; ediţia a II-a, Corint, 2006; ediţia a III-a, Cartea Românească, 2009), „Mirii nemuririi” (Cartea Românească, 2006; roman distins cu Premiul „Ion Creangă” al Academiei Române în anul 2008), „Ana Maria şi îngerii” (Cartea Românească, 2010). A scris scenariul filmului „Terminus Paradis” (regizor Lucian Pintilie), care a obţinut Marele Premiu al Juriului la Festivalul de la Veneţia (1998).