Un poet cunoscut, Jozef Jacobs, căruia i se spune Joe, şi soţia lui, Isabel, ajung împreună cu fiica lor adolescentă, Nina, la o pensiune de lângă Nisa. Deborah Levy nu oferă detalii despre celebritatea lui Joe, în schimb pedalează pe cât de cunoscută este Isabel, care a fost mulţi ani corespondentă de război, iar lucrul acesta pare să fi lăsat ceva urme asupra relaţiei de cuplu.
La aceeaşi pensiune, se mai află un cuplu, format din Laura şi Mitchell, proprietarii unui magazinaş din Londra. Laura şi Isabel se ştiu cât de cât, dar nu atât de bine încât să zici că sunt prietene.
Din scenariu mai fac parte: Jurgen, administratorul pensiunii, o bătrână, Madeleine Sheridan, care vede ce se întâmplă în pensiune dintr-un balcon apropiat, şi Claude, care deţine singura cafenea din sătucul-staţiune.
Dar cel mai misterios personaj este o tânără pe care Joe o găseşte în piscină imediat ce se cazează. Tânăra, Kitty Finch, se pretinde a fi botanistă şi, deşi pare că ştie câte ceva despre plante, îţi lasă permanent senzaţia că nu e ceea ce spune şi că ascunde multe. De altfel, ceva mai încolo afli că ea i-a dat lui Joe un poem pe care l-a scris pentru el. Nu înţelegi prea bine de ce: ca să-i afle părerea în legătură cu scrisul ei sau e vorba despre vreo dedicaţie presărată printre rânduri?
În stilul lui Deborah Levy, cu care am luat contact odată cu „Lapte fierbinte”, personajul Kitty se mai „bucură” de o picanterie: de obicei înoată goală în piscina pensiunii.
Ciudat, Isabel (soţia poetului) este de acord ca Kitty (fiica unei cunoştinţe a proprietarei pensiunii) să rămână acolo, cazată în acelaşi timp cu cele două cupluri. Interesantă decizie, dar în stilul lui Deborah Levy, care-şi tratează personajele ca pe marionete.
De altfel, scriitoarea pare să ştie mai mereu mai multe despre personajele sale decât ştiu personajele despre ele însele. Prezenţa lui Kitty ajunge să dezvăluie ceva din tensiunea cuplului Joe-Isabel, să o prezinte într-un fel şi pe bătrâna-spioană de alături, Madeleine Sheridan, şi să arunce câţiva stropi de lumină şi asupra lui Jurgen ori Claude. Kitty Finch funcţionează ca un proiector de scenă. Este condimentul unic care face proza lui Deborah Levy să aibă gustul pe care l-am mai întâlnit şi în „Lapte fierbinte” (e o distanţă de cinci ani între cele două cărţi, cu „Înotând spre casă” publicată anterior).
„Viaţa merită să fie trăită doar fiindcă sperăm că se va îmbunătăţi şi că vom ajunge toţi acasă cu bine.”
Trecutul lui Joe (origini poloneze), trecutul relaţiei lui Joe cu Isabel şi trecutul vieţii de corespondent de război în cazul lui Isabel au în vacanţa franceză şi în discuţiile cu Laura, Mitchell, dar mai ales Kitty un revelator.
Precum bătrâna Madeleine Sheridan, Deborah Levy stă într-un balcon de lângă şi îşi orchestrează cu măiestrie jocul. De altfel, cum cartea este scrisă (aşa cum spuneam şi când am povestit despre „Lapte fierbinte”) cu o concentrare specifică prozei scurte, pare că fiecare cuvânt este important şi că fiecare pagină are tensiunea ei. Niciodată nu se spune totul şi mereu rămâi cu cel puţin o întrebare, iar finalul surprinde prin dramatism.
Levy nu va plăcea oricărui cititor, pentru că e orientată spre simbolism şi spre o proză cifrată. Însă are o poezie a ei, pe care, dacă începi să o guşti, devii dependent. Aici, textul poate fi luat şi ca un îndrumar de creative writing pentru felul în care ea îşi tratează personajele şi relaţiile dintre ele.
„Întotând spre casă” este, ca şi „Lapte fierbinte”, o invitaţie la reinterpretarea relaţiei de cuplu. Lucrurile nespuse cântăresc tot mai mult cu trecerea anilor, iar un moment sau un personaj ar putea să le readucă în atenţie într-un mod cu totul surprinzător.
Deborah Levy, „Înotând spre casă”, Editura Litera, anul apariţiei: 2019, nr. pagini: 208, traducere: Irina Negrea
Cartea este disponibilă pe libris.ro şi pe site-ul editurii.
scrie un comentariu