Cea de-a zecea carte a lui Radu Aldulescu, „Rezidenţi în Casa Visurilor”, este şi prima care i-a apărut după o campanie de strângere de fonduri. Hyperliteratura nu a venit cu aceeaşi calitate grafică pe care o aveau cărţile lui Radu Aldulescu publicate la Cartea Românească/Polirom, însă romanul arată cel puţin acceptabil şi, ce este mai important, prin această variantă de publicare drepturile de autor au fost ceva mai mari. Cel puţin aşa am înţeles eu din promovarea pe care a făcut-o editura, acesta fiind un alt avantaj pentru scriitor. Parcă niciodată nu l-am văzut pe Radu Aldulescu plimbat pe la atâtea evenimente de prezentare a cărţii sale, iar Hyperliteratura merită felicitări pentru efort şi implicare.
Povestea în sine nu este foarte diferită de cărţile anterioare ale lui Radu Aldulescu. De altfel, după numai câteva paragrafe, ai impresia că plonjezi într-o apă în care te-ai mai scăldat de câteva ori. Nici perioada, nici personajele nu vor părea noi cuiva care a mai citit din Aldulescu. Avem aceiaşi ani la graniţa ruperii aparente de comunism şi aceleaşi personaje periferice pe care Radu Aldulescu pare să le mute ca pe nişte păpuşi de la un spectacol la altul, schimbându-le numai numele şi, eventual, costumele.
Aici, principalul este Grigore Stoenescu, un ziarist de vreo 49 de ani, care scrie pentru tot felul de publicaţii supernişate şi care se milogeşte pentru banii care i se cuvin. Eşuat din toate, Grigore se întoarce la părinţii săi, urmând să locuiască o perioadă cu ei şi să-i îngrijească la bătrâneţe, deşi sentimentele pe care le are faţă de ei sunt amestecate, ţinând cont de trecutul lor complicat, de propagandişti, ca foşti ziarişti la Scânteia, „organul partidului”.
Poate fi cel mai autobiografic roman al lui Aldulescu, pentru că, dacă i-ai mai citit din interviuri ori l-ai mai urmărit vorbind despre trecutul său, vei regăsi în romanul acesta detalii repetate pe ici, pe colo. Din cele legate de faptul că scriitorul a făcut box în tinereţe, şi nu doar box, ci şi alte sporturi, că a fost angajat în diverse munci fizice, dure, în uzinele vremii, că le-a înşelat aşteptările părinţilor, care-l voiau mai dedicat unei cariere serioase, că a fost căsătorit, dar a divorţat, şi că s-a mutat din Bucureşti prin prisma căsniciei, dar că s-a întors… Ei bine, toate aceste elemente din viaţa lui Radu Aldulescu îi sunt pasate lui Grigore şi, pentru un cititor pasionat, a găsi astfel de detalii şi conexiuni ar putea fi una dintre mizele lecturii.
Altfel, ca de obicei la cărţile lui Radu Aldulescu, universul nu se tulbură, nu se zdruncină, ci rămâne într-un soi de calm ţinut bine în frâu, de parcă ar fi condus pe pilot automat. Grigore are un prieten de beţie, cel care-l tot amână cu plata articolelor, are o iubită, dar şi o soră plecată prin Canada, şi are tot amalgamul de păreri legate de ţară, comunism, securitate şi toate cele, pe care scriitorul l-a mai promovat de atâtea ori. „Casa Visurilor”, cea spre care tinde nu doar Grigore, ci şi iubita lui, rămâne o proiecţie la limita unei existenţe mizerabile, o dorinţă irealizabilă nu neapărat din vina sistemului atât de criticat de personajul principal, ci din cauza incapacităţii lui Grigore de a fi altfel. Poate mai hotărât, poate mai cu capul pe umeri. Grigore pare mai mereu condus de alţii, inclusiv atunci când este atras (previzibil) într-o relaţie amoroasă cu mama prietenului său.
Una peste alta, un roman în nota lui Radu Aldulescu, bun pentru cei care-i îndrăgesc realismul amar, însă nu chiar cea mai reuşită carte a sa. Un cititor antrenat cu trei-patru din cele zece romane ale sale va strâmba din nas pe alocuri, însă-şi va aminti de ce i se face dor câteodată de stilul lui Radu Aldulescu. În acelaşi timp, va pune cap la cap tot felul de informaţii despre scriitor, care i-l vor aduce şi mai aproape, în speranţa că următoarea carte va fi ceva mai diferită de tot ce a scris până acum.
Radu Aldulescu, „Rezidenţi în Casa Visurilor”, Editura Hyperliteratura, anul publicării: 2018, nr. pagini: 448
scrie un comentariu